Mi se spune ca trăim în pierdere,ca stivuite jumătăţile de iubire îşi deschid cuvintele lor pulberii, ca beţia vinului durează doar o clipa. N-am replică în fata acestor pretinse adevăruri.Spun doar ca a pleca mă face mai uşoară... ceasurile bezne ori cenuşii ale vieţii mele mă surprind parcă mergand pe aer. Nu ştiu dacă noaptea este buna , dacă ziua este profitabila , dacă sfaturile celor vii jupoaie norii de deasupra mea, dar pornesc...Nimic din ce cunosc sau din ce se naşte în tăcere nu mă va părăsi dacă inintez.
Trecătorii mă privesc cum scriu. Sunt vrabia lor de cerneala.Iată cuvintele azvîrlite peste tot, altele care se imblanzesc. Mai curînd le vad ca pe simple adagii ale ochilor necunoscuţi ce mă privesc cum scriu.Ceea ce creste sau nu in mine , ghicesti ce se aproprie. Daca-i poem , astept tacerea noptii...Daca-i proza, astept ploaia.
Cred ca scriu cu aceasi speranta de a-mi usura vorbele prea grele....Si de-a atinge magia randurilor care iti ingaduie sa zbori.
L-ati vazut intinzand un bat improvizat? Ce pescuieste oare in vazduh? O farama din propriul sau suflet?Cheful de-a sarii in vid? Cunoaste toata amaraciunea zilelor nelinistite.Mai multe stele i-au furat visele.In jurul lui, prea multi ii vand noroi.
Atunci ,vazand ca si-a pierdut in van viata incercand sa se ridice,se roaga si...strangand in mana batul,se indreapta spre prapastie.
Cei rataciti nu au ferestre. Ei privesc in ei insisi lumina palpaind, apoi stingandu-se.Uneori , muritorii,cu o camasa in mana , incearca gestul de.a o spala , dar iata isi sterg chipul o data cu drumurile impingandu-si sufletul cu mana ca pe-o micuta barca de hartie.
La mijlocul calatoriei ,ma sprijin de fatalitate.Si ea, rezista.Strabatand padurea am vazut mistreti. Acestia sunt creati sa goneasca.Ai spune ca duc in spate toata greutatea lumii.Dar lumea sta nu-i destula...
In goana lor necontenita ei lasa, sa le cada franturi de ..destin,care se plictisesc sa ii tot urmeze.Chiar pulberea pe care-o starnesc din zori pana-n amurg nu pare sa le apartina.Acesti mistreti nu cunosc nici viata ,nici moartea.Ce le pasa se sting sau renasc ?Ei inainteaza....
Parasind padurea nu ma mai mir de nimic.Stiu ca sub copaci umbra si lumina devin surori.Cand peisajul vine pana la mine , ma consolez ca nu sunt un munte sau un drum.Atunci ma-ntind, fortandu-mi muschii slabi sa prinda consistenta in teritoriu.Confund pasarile cu refluxu ,geamandurile cu pietrele.Abia atunci peisajul ce-a venit pana la mine , ma pune pe picioare si... somnoroasa fiind, ma impinge din spate inspre orasul inghetat.Bine infipta in ganduri, nici munte ... nici drum.. ajung sa pasesc departe de mine insumi pana cand orizontul ma inghite..
